miercuri, 10 iulie 2013

Atât de pustiu..

„Ești bine ?” 
Trebuie să fiu, dragul meu, trebuie să fiu. Trebuie să-mi șterg lacrimile și să merg mai departe. M-ai crede oare dacă ți-aș spune că mi s-a golit bagajul, că toate iluziile au fost făcute din nou cioburi, că toate visele mele s-au înecat, căci am stat prea mult sub apă în așteptarea ta ? Nu m-ai crede, căci îți zâmbesc la fel ca înainte, te privesc la fel ca înainte și-mi lauzi ochii de fiecare dată când ne vedem, dar oare tu nu vezi că e o pată de tristețe în ei, oare tu nu observi că sufletul mi-e gol, iar eu mă zbat undeva pe jos, în fața picioarelor tale ? Ai grijă, că-mi calci sufletul fără să-ți dai seama. Oare nu-ți dai tu seama că pentru mine n-a fost doar o poveste, sau o aventură ? Pentru mine a fost și încă este mai mult, deși mă mulțumesc cu prietenia ta.
„Da, sunt doar puțin obosită.”
E uimitor cum de mă simți chiar și prin intermediul internetului; și atunci.. oare nu-mi vezi lacrimile care se agață cu greu de ochii mei, oare nu vezi ultima iluzie care se sparge când îți zâmbesc de fiecare dată ? Oare tu chiar nu vezi toate astea, sau pur și simplu îți place să-mi asculți strigătele mute ?

E genul acela de zi în care plâng, trântită în pat, și-mi doresc să mai fiu încă „fetița lu' tata”, să mă strângă în brațe și să-mi șoptească „Ești prințesa mea”, căci eram o prințesă, eram prințesa lui și mă simțeam protejată în brațele lui. Dar s-au dus vremurile alea.. sunt a nimănui. Sunt o prințesă fără coroană, iar inima mi-e pustie.


vineri, 5 iulie 2013

Decizia asta încă nu e luată

A trecut ceva timp de când nu am mai scris nimic. Aș putea spune că n-am simțit nevoia, dar de fapt nu m-am putut niciodată ridica din pat, de pe canapea, de pe scări etc pentru a mă deplasa până la laptop. Și nu mi-e rușine să o spun, căci aveam nevoie de o pauză, să-mi pun ordine în gânduri și să  iau anumite decizii, iar dacă aș fi scris, probabil că aș fi dus lucrurile într-o altă direcție, căci am o imaginație mult prea bogată.
Zilele astea s-au întâmplat multe și totuși prea puține. În primul rând, sunt mult mai liniștită, de fapt e o stare apropiată fericirii. Am uitat (aproape) cum e să stai nopți întregi așteptând un mesaj care oricum n-avea să vină. Am descoperit cât de bine e să ieși la plimbări lungi, fără nicio țintă, fără să te mai gândești la un „el” sau la probleme, pur și simplu să te bucuri de zilele frumoase de care ai parte.
Mi-e teamă că voi deveni extrem de plictisitoare cu acestă stare pe care o am, căci un scriitor cât trăiește suferă, iar eu cred că am lăsat această etapă undeva în urmă. Pe scurt, am decis să renunț la scris. Ce spuneți, e o idee bună ?

Nu cred că aș mai avea despre ce să scriu, acum, când tristețea e destul de departe..