Încă mai sper ..

Simțeam că nu mai am aer între cei patru pereți ai camerei. N-am stat prea mult pe gânduri și am ales să mă plimb, de data aceasta singură pentru că tu nu mai erai, nu mai erai lângă mine. M-am plimbat singură pe drumul care mă ducea spre locul nostru, locul în care ne-am promis că ne vom iubi pentru totdeauna, locul în care te găseam de fiecare dată când te căutam. Aveam nevoie să fiu în acel loc, să-ți simt măcar puțin prezența pentru că rămăsese acolo parfumul tău, puteam să-l simt atât de bine încât de multe ori mă lăsam înșelată de ideea că încă mai ești, lăsam vântul să mă minte că sunt degetele tale cele care mă mângâie.

M-am așezat pe bancă și am așteptat. Ce .. nu știu nici eu exact, am așteptat să fie liniște, iar liniștea aceea mă rănea, făcea să mă doară, căci de obicei îți ascultam vocea, îți ascultam șoaptele. 

Sunt aici și mi-ar plăcea să mă privești, să îți dai seama cât de mult îmi lipsești și cât de mult îmi doresc să te am din nou, să fim din nou NOI. Îți mai amintești că mi-ai promis că de fiecare dată când voi avea nevoie de tine te voi găsi aici, exact în locul acesta ? Obișnuiam să te caut.. și să te găsesc, să mă arunc în brațele tale și să mă las alintată de atingerea ta. Mi-e dor de toate astea și vorbesc singură ca o nebună , acum în noapte .

-Nu vorbești ca o nebună, vorbești ca să te aud eu. Ca să aflu că nu doar eu, ci și tu îți dorești exact ce-mi doresc eu. Vorbești ca să aflu că toate promisiunile noastre nu au fost doar niște cuvinte lipsite de valoare, că sentimentele nu au murit, chiar dacă nu au mai primit niciun motiv pentru care să trăiască. Ești aici pentru că ... te căutam și îmi doream din toată inima să te văd, să îți vorbesc și să-ți mai mângâi măcar o dată chipul firav. 

Așa am aflat că sentimentele mele sunt împărtășite.. și nu pot să fac altceva decât să sper că de data aceasta totul va fi bine, că putem lupta pentru fericirea noastră și că ne putem îndeplini promisiunile. Căci mi-a fost greu fără el, mi-a fost dor în fiecare secundă, iar lacrimile nu se mai opreau. Nu vreau să îl alung încă o dată cu temerile mele de copilă neștiutoare. Nu mi-e teamă să-i spun că-l iubesc, nu îmi mai este teamă de nimic când mă ține la pieptul său și îmi șoptește că mă iubește. 

-Spune-mi că va fi bine, am nevoie să o aud de la tine, spune-mi-o.

-Shh.. nu îți pot promite nimic..

                                                                                                                 

Încă o dorință

Cineva mi-a spus mai demult să am am grijă ce-mi doresc că s-ar putea să se îndeplinească dorința mea. Pe atunci spuneam că bine ar fi să se întâmple așa și nu am acordat nicio importanță acelei afirmații, în schimb astăzi am ajuns la concluzia că , într-adevăr, trebuie să ai grijă ce-ți dorești.
Mi-am dorit din toată inima să fie totul ca înainte măcar pentru câteva ore, mi-am dorit să-l am aproape chiar și pentru mai puțin de oră, să fie totul ca înainte asta mi-am dorit atât de mult, repetam asta convinsă, însă acum.. lucrurile nu mai stau deloc așa. Totul s-a schimbat, până și dorințele mele. Oare dacă îmi doresc din nou să fie totul ca înainte , dar de data aceasta pentru totdeauna, se va întâmpla ?

A fost totul aproape perfect. Noapte. Lumina stinsă, singură în pat gândindu-mă la el, când deodată telefonul îmi luminează și repetă aceleași versuri pe care le ascult de mai bine de un an. Fără prea multă tragere de inimă mă ridic din pat, somnoroasă și curioasă de ceea ce ascundea melodia telefonului meu, știam că este un mesaj. L-am citit aproape fără să respir, era de la EL și era...era cel mai drăguț mesaj pe care îl primisem în ultima vreme, mai bine zis.. cel mai drăguț mesaj primit de la el de când ne-am .. despărțit.
Pentru trei ore totul a fost ca înainte, aceleași glume, aceleași discuții lipsite de vreun sens, până când am ajuns la subiectul ... „noi” , aici s-a sfârșit totul, ca de fiecare dată, „oboseala” și-a făcut apariția, iar discuția a fost întreruptă de vise, vise care nu mai erau dorite, nu îl mai voiam doar în visele mele. Știam că încă mă mai iubește.. dar atunci de ce nu suntem împreună, de ce nu luptăm pentru ceea ce-a mai rămas ? De ce .. nu se poate rezolva totul ?!


De ce , de ce și iar de ce .. iar acum stau și aștept încă un mesaj, încă ceva.. ceva care să-mi demonstreze că nu e totul pierdut, că nu am fost din nou o fraieră care și-a făcut iluzii prea repede, care a visat din nou cu ochii deschiși.. pentru că mi-am dorit să fie totul ca înainte.. și a fost pentru câteva ore.. iar acum îmi doresc asta pentru totdeauna. Uneori chiar mi-aș dori ca toate dorințele noastre să se îndeplinească.


Și știu că am zis că vreau să o iau de la capăt, să fie totul.. diferit, dar nu pot să renunț la sentimentele mele. Probabil că par o persoană extrem de tristă, care suferă rău de tot din dragoste, dar nu e chiar așa. Sunt destul de veselă, zâmbetul nu-mi lipsește aproape niciodată, iar glumele fac parte din mine pur și simplu. Dar când sunt doar eu, în fața calculatorului îmi vine să scriu despre toate sentimentele astea care se strâng în interiorul meu pentru că am nevoie să mă descarc și eu, așa cum o fac toți, problema e că nu mai am încredere în nimeni, de-aia o fac aici. Pe viitor voi încerca să las la o parte tristețea care mă cuprinde în momentele în care sunt singură și să scriu despre lucuri vesele.

Indiferență vs mândrie

Deși mi-am promis că nu voi mai ceda, că nu te voi mai căuta oricât de mult mi-aș dori să aud măcar câteva cuvinte din partea ta , deși am făcut eforturi mult prea mari ca să te scot din inima mea nu am reușit. Nu am reușit niciodată să te șterg de acolo pentru că ai intrat încet și ai ieșit prea brusc. M-ai învățat cum să fiu tare alături de tine, dar nu și fără tine, m-ai învățat să lupt pentru ceea ce-mi doresc, dar erai tu în spatele meu mereu, îmi ghidai pașii sau îmi dădeai idei, întotdeauna erai și tu. Acum sunt doar eu și nu știu cum să mă lupt cu dorința de a sta din nou în brațele tale măcar pentru câteva secunde. Dacă m-ai fi învățat asta, poate că n-aș mai părea o idioată de fiecare dată când îți trimit câte un mesaj, sau de fiecare dată când trec pe lângă tine și-ți caut disperată privirea.
Am cedat, am lăsat din nou dorința să câștige și pentru câteva minute am avut impresia că îți pasă din nou de mine, sau că cel puțin ești interesat de problemele mele. Ai aflat că mă simt rău și ai insistat să ne plimbăm pentru a mă descărca. Problemele mele au rămas departe și gândul îmi repeta dorința de a-ți simți din nou buzele, de a mă lua în brațe. Îmi pare rău că am fost atât de slabă încât să-ți mărturisesc că îmi e dor de tine și că mă simt singură dacă nu ești lângă mine.
Ai câștigat din nou, încă o luptă.. s-au strâns prea multe, iar războiul nu trebuie să-l câștige indiferența ta, ci mândria mea, puțina mândrie care mi-a mai rămas.

Încredere la pământ

Toți te îndeamnă să fii tare, te mint că va fi bine, dar nimeni nu ți-e alături până la capătul drumului. De ce ? E prea mult pentru ei, sau au cumva impresia că după ce ți-au dăruit trei cuvinte în schimbul încrederii tale pot scăpa de tine așa ușor, ca și cum te-ar putea arunca la gunoi, ca pe ultima bucată de hârtie mâzgălită ? Păi uite că nu e așa, cel puțin nu ar trebui să fie așa.
Încrederea noastră nu trebuie acordată oricui, înainte de a ne deschide sufletul în fața cuiva ar trebui să primim măcar o dovadă că nu e o mare greșeală și exact aici greșim : nu așteptăm acea dovadă, având încredere oarbă în persoane total necunoscute, doar pentru că ne dau o falsă stare de liniște, o stare de bine.
Sinceră să fiu, m-am săturat să-mi investesc iluziile și încrederea în persoane care n-au această noțiune, căci m-am săturat să fiu privită de parcă aș fi nebună atunci când îmi mărturisesc teama de a iubi din nou, sau teama ca el să nu facă la fel de fiecare dată, adică să încerce să mă ducă de nas cu aceleași promisiuni, cu aceleași scuze false. M-am săturat și tocmai de-asta încerc să șterg cu buretele toate aceste amintiri neplăcute care mă urmăresc în fiecare secundă.

Voi reuși oare ?

Ultimul dialog

-Atunci ce cauți acolo ?
-Credeam că aici este locul meu. Într-o lume în care toți caută să se încadreze în limitele normalului, credeam că asta este normal pentru mine, să fiu unde credeam că-mi place.
-Dar acum îți dai seama că altceva te pasionează cu adevărat.
-Exact.
-Te întreb din nou: ce cauți acolo atunci ?
-Normalitate, asta caut. Îmi doresc să fiu normală.
-Tu.. nu trebuie să cauți normalitatea. Întotdeauna ai avut o lume doar a ta, în care binele învingea mereu răul , în care dragostea nu era niciodată copleșită de ură, sentimentele pure nu erau niciodată înlocuite de cele josnice. Unde ai lăsat lumea asta, unde ai rămas tu, unde ți-ai părăsit sufletul ?
-Probabil că într-o cameră, în camera în care mi-am depozitat toate obiectele pasiunilor mele, camera în care n-am mai pășit de mai bine de un an. Locul acela care mă înspăimântă, tocmai pentru că-mi dau seama de tot ce s-a schimbat.
-De cât te-ai schimbat chiar tu.
       Mi-am lăsat capul greu pe umărul lui, iar degetele sale și-au făcut cărare printre firele încâlcite ale părului meu. M-a liniștit și mi-a dat senzația de bine pentru câteva minute.
-Gândește-te mai bine la ce-ți dorești, doar tu poți decide asta.
-Știu. De asta sunt atât de speriată când vine vorba despre asta. Mi-e frică.
-De ce ți-e frică ?
-De mine.
-Nu are de ce și va trebui să înveți să înfrunți asta, căci luptele le vei purta doar tu, nu va mai fi cineva lângă tine. Este vorba doar despre tine.
-Mereu a fost vorba doar despre mine, chiar și când nu trebuia, poate de-asta am ajuns aici.
-Ai ajuns aici  pentru că n-ai avut destulă încredere în tine și ai crezut că o lume de minciuni te va face mai interesantă, că vei putea fi exact cum îți doreai dacă minți. Ai greșit, iar acum plătești.
       Am lăsat un oftat adânc să evadeze din prinsoarea plămânilor mei. I-am simțit mâna trecând peste piciorul meu, orindu-se undeva deasupra genunchiului. S-a oprit , m-a privit în ochi și mi-a spus pe un ton trist :
-M-ai pierdut din cauza minciunilor tale.
       Și-a tras mâna de pe piciorul meu, iar privirea i-a fost îndreptată spre copacul care ne ferea de razele soarelui. Nu a mai scos niciun cuvânt, până când disperarea mea a atins cotele maxime.
-Mă mai poți ajuta , măcar puțin ?
-Nu. Ești singura care te mai poate ajuta.
-Cum ?
-Trebuie să afli singură.
     S-a ridicat și m-a lăsat singură sub copacul pe care mi l-a arătat chiar el. Din acel moment am știut că totul se terminase definitiv.