Atât de pustiu..

„Ești bine ?” 

Trebuie să fiu, dragul meu, trebuie să fiu. Trebuie să-mi șterg lacrimile și să merg mai departe. M-ai crede oare dacă ți-aș spune că mi s-a golit bagajul, că toate iluziile au fost făcute din nou cioburi, că toate visele mele s-au înecat, căci am stat prea mult sub apă în așteptarea ta ? Nu m-ai crede, căci îți zâmbesc la fel ca înainte, te privesc la fel ca înainte și-mi lauzi ochii de fiecare dată când ne vedem, dar oare tu nu vezi că e o pată de tristețe în ei, oare tu nu observi că sufletul mi-e gol, iar eu mă zbat undeva pe jos, în fața picioarelor tale ? Ai grijă, că-mi calci sufletul fără să-ți dai seama. Oare nu-ți dai tu seama că pentru mine n-a fost doar o poveste, sau o aventură ? Pentru mine a fost și încă este mai mult, deși mă mulțumesc cu prietenia ta.

„Da, sunt doar puțin obosită.”

E uimitor cum de mă simți chiar și prin intermediul internetului; și atunci.. oare nu-mi vezi lacrimile care se agață cu greu de ochii mei, oare nu vezi ultima iluzie care se sparge când îți zâmbesc de fiecare dată ? Oare tu chiar nu vezi toate astea, sau pur și simplu îți place să-mi asculți strigătele mute ?

E genul acela de zi în care plâng, trântită în pat, și-mi doresc să mai fiu încă „fetița lu' tata”, să mă strângă în brațe și să-mi șoptească „Ești prințesa mea”, căci eram o prințesă, eram prințesa lui și mă simțeam protejată în brațele lui. Dar s-au dus vremurile alea.. sunt a nimănui. Sunt o prințesă fără coroană, iar inima mi-e pustie.