marți, 26 martie 2013

Ultimul dialog

-Atunci ce cauți acolo ?
-Credeam că aici este locul meu. Într-o lume în care toți caută să se încadreze în limitele normalului, credeam că asta este normal pentru mine, să fiu unde credeam că-mi place.
-Dar acum îți dai seama că altceva te pasionează cu adevărat.
-Exact.
-Te întreb din nou: ce cauți acolo atunci ?
-Normalitate, asta caut. Îmi doresc să fiu normală.
-Tu.. nu trebuie să cauți normalitatea. Întotdeauna ai avut o lume doar a ta, în care binele învingea mereu răul , în care dragostea nu era niciodată copleșită de ură, sentimentele pure nu erau niciodată înlocuite de cele josnice. Unde ai lăsat lumea asta, unde ai rămas tu, unde ți-ai părăsit sufletul ?
-Probabil că într-o cameră, în camera în care mi-am depozitat toate obiectele pasiunilor mele, camera în care n-am mai pășit de mai bine de un an. Locul acela care mă înspăimântă, tocmai pentru că-mi dau seama de tot ce s-a schimbat.
-De cât te-ai schimbat chiar tu.
       Mi-am lăsat capul greu pe umărul lui, iar degetele sale și-au făcut cărare printre firele încâlcite ale părului meu. M-a liniștit și mi-a dat senzația de bine pentru câteva minute.
-Gândește-te mai bine la ce-ți dorești, doar tu poți decide asta.
-Știu. De asta sunt atât de speriată când vine vorba despre asta. Mi-e frică.
-De ce ți-e frică ?
-De mine.
-Nu are de ce și va trebui să înveți să înfrunți asta, căci luptele le vei purta doar tu, nu va mai fi cineva lângă tine. Este vorba doar despre tine.
-Mereu a fost vorba doar despre mine, chiar și când nu trebuia, poate de-asta am ajuns aici.
-Ai ajuns aici  pentru că n-ai avut destulă încredere în tine și ai crezut că o lume de minciuni te va face mai interesantă, că vei putea fi exact cum îți doreai dacă minți. Ai greșit, iar acum plătești.
       Am lăsat un oftat adânc să evadeze din prinsoarea plămânilor mei. I-am simțit mâna trecând peste piciorul meu, orindu-se undeva deasupra genunchiului. S-a oprit , m-a privit în ochi și mi-a spus pe un ton trist :
-M-ai pierdut din cauza minciunilor tale.
       Și-a tras mâna de pe piciorul meu, iar privirea i-a fost îndreptată spre copacul care ne ferea de razele soarelui. Nu a mai scos niciun cuvânt, până când disperarea mea a atins cotele maxime.
-Mă mai poți ajuta , măcar puțin ?
-Nu. Ești singura care te mai poate ajuta.
-Cum ?
-Trebuie să afli singură.
     S-a ridicat și m-a lăsat singură sub copacul pe care mi l-a arătat chiar el. Din acel moment am știut că totul se terminase definitiv.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu