Ultima dată.

             Cineva îmi spunea că există „persoana potrivă” pentru fiecare. Vreau să cred asta, dar oare chiar merită ? Merită să mai cred în ceva ? 

Am iubit mult, dar n-am știut niciodată să fac alegerile potrivite, am dat întotdeauna vina pe momente, am spus că momentele au fost nepotrivite, am spus că nu am ales ziua potrivită, ora potrivită. L-am privit îndepărtându-se de mine și am spus că e doar vina mea; de fiecare dată i-am găsit scuze și mi-am găsit mie greșeli. Cred că a venit timpul să încetez. Să încetez să mă mai amăgesc, să mai sper că viitorul nostru se va putea uni și că nu va mai fi vorba despre „mine” și „el” , ci despre „noi”. 

Cred că ultima dată când ai plecat, ai luat și ultima bucățică din sufletul meu, altfel nu-mi explic de ce nu mai pot permite altcuiva să pătrundă acolo; singura explicație este aceea că nu mai există un loc în care să poată pătrunde altcineva. Îmi pare rău de săraca mea inimă care a trecut prin atâtea, mult prea devreme. Îmi pare rău că m-am încăpățânat să te păstrez în viața mea, deși ai vrut să pleci de mult. Acum ți-o cer eu s-o faci, te alung.

Mi-e dor de mine, de cea care eram cândva, nu pentru că eram mai mică sau că nu aveam probleme, ci pentru că eram mai bună. N-am de gând să pierd și mai mult timp cu o fantomă, cu niște amintiri și câteva cuvinte pe care mi le arunci din când în când. Nu, de astăzi nu.

Astăzi scriu pentru ultima dată despre tine, să știi că de mâine un alt „el” îți va lua locul, un alt „el” va pătrunde în inima mea, pentru că mă va face să mă regăsesc, un alt „el” va vedea cine sunt cu adevărat, un alt „el” mă va aprecia . Sper..

Alone.

Nu-ți pasă că ai devenit fata în boxeri și în tricoul alb; nu, asta chiar nu mai contează când într-un colț al camerei stau aruncate câteva flori. Ești prea obosită să te mai ridici să le aranjezi, că doar le iubești așa mult, că-ți place să le privești, cât de fragile sunt.. și frumoase, așa cum erai și tu când erai în brațele lui. Nu-ți pasă că mai există persoane care țin la sănătatea ta, care țin la tine, tu te ofilești ca florile alea pe care le lași fără apă în colțul camerei, în fiecare minut. Te uiți în oglindă și-ți vezi obrajii roșii, nu pentru că ți-e rușine de el, ci pentru că ai febră. Delirezi, îl vezi și-l iei în brațe.. dar te trezești cu un miros tare de orhidee.. e doar tricoul tău care încă îți mai păstrează parfumul.. Și ești singură, doar cu tricoul roșu care-ți păstrează parfumul, cu tricoul alb pe care ți l-a lăsat el înainte de a pleca și boxerii aceia negri care-i plăceau. Și mai sunt și florile alea care te privesc, care strigă după ajutor.. dar nu poți oferi ajutor, când și tu ai nevoie de el..

Pleacă

       Vrei să știi ce e cu mine ? Vrei să știi de ce nu-ți răspund la mesaje, de ce de fiecare dată când vii la ușa mea o găsești încuiată, de ce am dispărut ? Haha. Atât de ireal, da, da, ireal. Ai tu idee cât mi-am dorit să se întâmple toate astea, ai idee că aș fi dat totul pentru un astfel de moment.. dar asta în trecut ? Nu, n-ai idee, nu te-ai obosit niciodată să-mi citești dorințele ascunse din suflet, n-ai avut niciodată urechi pentru adevăr. Și m-ai pierdut, căci am obosit să-ți ofer tot ce am.. și m-am schimbat. Am devenit persoana aceea rece, care te caută când are nevoie de ceva, în cazul meu de puțină afecțiune. Am devenit persoana aceea care găsește răul în orice, persoana care critică doar pentru că știe cât de stricată e chiar ea. Și n-ai să știi niciodată că ai fost prima mea iubire, nu vei știi niciodată că pentru tine m-am înfometat luni de zile doar pentru a avea bani să-mi reîncarc nenorocita aia de cartelă, n-ai să știi niciodată că nopți la rând nu am dormit mințindu-te că nu mi-e somn, doar pentru că mi-era teamă că o să te superi. Nu, n-ai să știi că m-am plimbat în fiecare zi pe lângă blocul tău pentru a-ți vedea spatele pentru câteva secunde și nu vei știi că de fiecare dată când îți auzeam numele alergam ca nebuna ca să te văd. Și acum îmi dau seama câte simțeam pentru tine. Ți-am iertat atâtea și ți-am oferit tot ce-am avut. Greșeli pe care le regret ? Nu, nu regret că am făcut asta, regret doar că am devenit atât de rece, că nu mai simt nimic. Pentru că nu mai simt. Nu sunt tristă, mi-e indiferent. Noaptea, când nu pot dormi să știi că nu-mi vine să plâng, stau pur și simplu și mă uit în gol. Realizez că am pierdut totul, că m-am pierdut pe mine.

       Mi-ai spus că tu crezi în mine, că nu-ți pasă de ce zice lumea, aveam relația la care visa orice puștoaică și am luptat pentru tine ! Și acum mă mai întreabă prietenele de tine, iar eu nu știu ce să le răspund, le zâmbesc și înțeleg ele că trebuie să înceteze. Dar tu când vei înțelege că trebuie să încetezi, când vei înțelege că tăcerea mea îți strigă că trebuie să te îndepărtezi, să-ți vezi de viața ta și să uiți de mine ? Eu m-am obișnuit deja cu gândul ăsta și nu mi-e greu. N-aș putea spune ce simt pentru tine, dar sigur nu mai e iubire, ai avut grijă să distrugi ceva în fiecare zi.

       Poate că am înnebunit, dar îmi doresc să găsesc un motiv pentru care să-mi bată din nou inima, vreau să simt, iar alături de tine n-o mai fac. Nu mă obliga să-ți vorbesc, căci te voi răni, n-am știut niciodată să vorbesc cu măsură, n-am știut niciodată ce e potrivit să spui, de asta aleg tăcerea. Taci și tu, șterge-mi numărul, uită-mi adresa. Păstrează-mă în inima ta dacă vrei, dar lasă-mă să plec. Am nevoie de libertate.

De azi nu.

M-am întors.. în același apartament rece. Rece pentru că lipsea căldura pe care mi-o ofereai tu. Dar să uităm de asta. Am găsit scrisoarea pe care mi-ai lăsat-o. Am găsit-o și n-am știut dacă să râd sau să plâng. Nu, nu am avut curajul să deschid plicul și l-am aruncat într-un colț al camerei, apoi m-am așezat pe fotoliu și l-am privit. Atât. N-am avut curaj nici măcar o secundă să mă apropii de el. Mi-era teamă că va fi prima și ultima scrisoare pe care o primesc de la tine, mi-era teamă că ...nu știu de ce mi-era teamă.

Uită și de asta. De dimineața mi-am băut cafeaua stând cu ochii pe scrisoarea ta, nu..nici măcar până atunci n-o deschisesem. Și acum stau și mă uit la ea în timp ce scriu, totuși încep să mă apropii de ea. Da, o voi citi.. chiar acum.

Te iubesc ! Nu am cuvinte și nici nu am de gând să te caut. Nu din nou, poate că dacă e adevărat ce mi-ai scris mă vei căuta. Oh, dar îmi spui că.. îmi spui toate chestiile alea drăguțe și eu, cu inima mea slabă, te și cred. 

„ Mi-ai luat tricoul alb... și cămașa albastră.. oare ce să însemne asta ? Te vei întoarce la mine ? Să știi că te aștept.. n-o să ies decât pentru a-mi cumpăra de mâncare, dar și atunci îți voi lăsa ușa deschisă. Te aștept, micuțo, știu că vei veni.. nu-i așa ? ”

NU. Nu voi mai veni, niciodată. Cred că m-am obișnuit cu propria alegere. Și tu nu faci parte din noua paletă de alegeri de care dispun. Îmi pare rău, s-a terminat.. „relația” asta dintre noi. Nu te mai caut, iar dacă tu mă mai cauți, nu mă vei mai găsi.

Adio, te-am folosit prea mult, m-am plictisit. Știai că asta avea să se întâmple la un moment dat. Momentul a venit. N-am curaj să ți-o zic în față. vei înțelege și singur.

Gând de întoarcere

Mi-am făcut bagajul și am plecat. Nu am luat cine știe ce, doar plec spre casa în care am crescut, spre casa în care lucrurile care-mi amintesc de cea care eram înainte sunt la locul lor, casa în care hainele îmi sunt aranjate frumos în dulap și așteaptă doar să le iau și să le mai îmbrac pentru o singură dată. Mi-am luat cu mine tricoul tău alb, cămașa aceea albastră și câteva lucruri care-mi amintesc de tine; e aproape ireal că am vrut să te aduc și pe tine în acest fel în casa în care am copilărit. 

Am ales să merg cu mașina de data aceasta. Am lăsat melodia noastră să „strice” liniștea nopții, am lăsat parfumul din cămașa ta să-mi amețească simțurile. Mi-e greu să recunosc că fug de tine, dar în același timp încerc să te păstrez cu orice preț. Tot drumul spre casă m-am gândit doar la tine, la mâna ta care ar sta pe piciorul meu drept și m-ar gâdila din când în când..așa cum o faci doar tu.

După miezul nopții am ajuns în fața casei, nu se vedea pic de lumină, așa că mi-a venit ideea de a mă plimba, în locul pe care îl numeam „locul meu” când eram mai micuță, locul în care mergeam de fiecare dată când se întâmpla ceva cu mine, fie de bine sau de rău. 

Neschimbat. Totul a rămas neschimbat, până și vechea bancă arată la fel de rău, apa este la fel de liniștită, iar vântul se joacă cu aceeași blândețe în părul meu. Răcoarea nopții pătrunde prin cămașa ta și-mi face corpul să tremure ușor. 

......................................................................................

Cumpărături. Mă gândesc din nou la tine și cât de frumos ar fi să vin să le aduc la tine, dar.. acum sunt departe. Coadă mult prea lungă, oameni care se plâng într-una. El. El este.. nu știu cine este, știu doar că m-a rugat să-l las în fața mea, pe motiv că are mai puține decât mine în coș, era pe margine și căuta cu disperare să pătrundă pe undeva pe la mijlocul cozii. N-aveam nimic de pierdut dacă îl lăsam în fața mea, dar n-am fost de acord, i-am oferit doar locul din spatele meu. L-a acceptat și pe acela după ce și-a auzit câteva înjurături de la bărbatul în fața căruia s-a băgat. Pe un ton ironic mi-a spus „Ce drăguță ești tu”, iar răspunsul meu a fost unul absent, cu un zâmbet de nostalgie pe buze „Mi s-a mai spus, tot timpul la început”. Probabil că n-a înțeles nimic, dar cândva și EL îmi spusese asta și mi-o mai spune și acum când nu-i fac pe plac.

S-a mai băgat în seamă de câteva ori cu mine, am făcut chiar și cunoștință; îl cheamă Cristi. Probabil că nu-l voi mai revedea niciodată, dar am simțit nevoia să scriu despre el, poate pentru că era destul de atrăgător.. sau poate pentru că mi-a zâmbit și m-a ajutat să-mi car plasele.. 

.................................................................

Nu mai pot rămâne aici, nu aici este locul meu. Cred că în seara asta mă voi întoarce la apartamentul meu, sau poate că mă voi întoarce în apartamentul său. 

Îl iubesc ? Nu știu.. uneori așa cred..

Cât tu dormi..

„Nu-mi pasă că m-a mințit din nou, o iubesc și nu pot să nu o mai fac; mi-e imposibil. Nu mă deranjează că fuge de lângă mine doar pentru a explora și altceva, când știu că tot la mine se întoarce, știi.. cred că și ea mă iubește, chiar dacă nu mi-o mai spune, chiar dacă nu mi-a mai spus asta de mai bine de un an. Știu că mă iubește, văd asta în ochii ei când îi e frică de ceva și mă imploră din priviri să rămân, simt asta de fiecare dată când o îmbrățișez, iar bătăile inimii ei îmi cutremură corpul.”

Nu credeam că ești capabil de așa ceva, n-aș fi crezut niciodată că... tu chiar mă iubești. Și o faci, dar eu nu mă pot schimba, chiar nu pot să fac asta și nici măcar nu-mi doresc prea tare. Mă întorc de fiecare dată la tine pentru că mă simt în siguranță, pentru că atunci când tună și fulgeră țin ochii închiși în timp ce te sărut și nu îmi mai dau seama de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Îmi place să mă mișc leneșă prin casă, iar tu să mă întrebi dacă se poate mai repede, știu că-ți place să mă privești și mai știu și că ți-a plăcut ieri când am venit fără să te sun și ți-am propus să mă lași să-ți fac curățenie, știu cât de mult îți displace să faci asta, m-ai privit fără să faci altceva, m-ai privit cu sufletul la gură când îți ștergeam geamurile și îmi spuneai din când în când să am grijă. Știu că ți-a plăcut aseară când m-am cuibărit în brațele tale și nu te-am lăsat să te uiți la meci. Și mai știu și că azi-dimineață când te-ai trezit ai fost dezamăgit, dezamăgit că n-ai găsit nici măcar un bilețel, nici măcar micul-dejun pregătit, nici măcar o cafea proaspăt făcută, doar cămașa ta în care am dormit aranjată atent pe scaun. 

Cred că m-am obișnuit să plec de lângă tine înainte să te fac să crezi că am putea avea o relație normală.. pentru că eu nu sunt în stare de așa ceva. Mie nu-mi place „normalul” .

Nu-ți promit nimic, dar astăzi am făcut niște cumpărături, m-am gândit chiar să vin să le aduc la tine, poate că ți-ar fi plăcut să-ți gătesc, dar.. m-am gândit mai bine și deseară voi pleca acasă, mă voi întoarce în orășelul de unde am plecat și să nu-ți fie dor de mine, mă voi întoarce curând..

P.S: Să nu te superi prea tare pe mine că în timp ce dormeai, eu ți-am căutat prin calculator și am citit tot ce ai scris de mine. 

Pentru mine.

Și știi ceva ? Acum  nu mai sunt în camera mea, nu mai sunt închisă în casă, sunt lângă lacul „nostru” și sunt aici pentru că astăzi n-am nevoie de tine, am nevoie doar de amintirile noastre. Nu-ți mai scriu ca să-ți mărturisesc iubirea mea, sau ce-o fi ea, astăzi nici măcar nu-ți mai scriu ție, îi scriu sufletului meu.

Sub razele de soare și bătaia blândă a vântului îmi las corpul leneș pe banca pe care obișnuiam să vorbim ore întregi. Din când în când mai trec și câțiva îndrăgostiți, dar nu mă regăsesc în nicio pereche; noi, adică eu eram ciudată. Nu te-am lăsat niciodată să-mi fii alături în momentele importante, sau poate că nici măcar nu mi-ai dat de înțeles vreodată că-ți dorești asta; eu te-am privit din umbră de fiecare dată când făceai încă un pas în realizarea viselor tale; eu am fost cea care te-a îndepărtat de mine, ca apoi să te privesc fără să mă mai satur de tine, să te sun și să fiu bosumflată când refuzai să-mi vorbești; cred că am găsit problema : eu.

Ce am făcut astăzi pentru realizarea viselor mele ? În primul rând, mi-am acordat puțin timp, am analizat foarte bine situația și am căutat în adâncul sufletului meu care sunt adevăratele mele vise, nu ceea ce vreau eu să arăt celorlalți, ci ceea ce-mi doresc cu adevărat. Și știi ce-am descoperit ? Că aveai dreptate, că trebuie să-mi acord mai mult timp mie, să încerc, să explorez, să experimentez. 

Nu vreau să fiu doar o altă „ea” din mulțime, vreau să fac ceva pentru care alții să-și amintească de mine cu zâmbetul pe buze, vreau să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume, vreau să lupt pentru ceea ce-mi doresc, pentru că EL avea dreptate, că habar n-am cât de privilegiată sunt că am ce am. 

Am tot ce-mi trebuie pentru a renunța la tristețe, la starea asta pe care aproape că mi-am impus-o. Astăzi vreau să lupt pentru mine.