luni, 6 mai 2013

Pleacă


       Vrei să știi ce e cu mine ? Vrei să știi de ce nu-ți răspund la mesaje, de ce de fiecare dată când vii la ușa mea o găsești încuiată, de ce am dispărut ? Haha. Atât de ireal, da, da, ireal. Ai tu idee cât mi-am dorit să se întâmple toate astea, ai idee că aș fi dat totul pentru un astfel de moment.. dar asta în trecut ? Nu, n-ai idee, nu te-ai obosit niciodată să-mi citești dorințele ascunse din suflet, n-ai avut niciodată urechi pentru adevăr. Și m-ai pierdut, căci am obosit să-ți ofer tot ce am.. și m-am schimbat. Am devenit persoana aceea rece, care te caută când are nevoie de ceva, în cazul meu de puțină afecțiune. Am devenit persoana aceea care găsește răul în orice, persoana care critică doar pentru că știe cât de stricată e chiar ea. Și n-ai să știi niciodată că ai fost prima mea iubire, nu vei știi niciodată că pentru tine m-am înfometat luni de zile doar pentru a avea bani să-mi reîncarc nenorocita aia de cartelă, n-ai să știi niciodată că nopți la rând nu am dormit mințindu-te că nu mi-e somn, doar pentru că mi-era teamă că o să te superi. Nu, n-ai să știi că m-am plimbat în fiecare zi pe lângă blocul tău pentru a-ți vedea spatele pentru câteva secunde și nu vei știi că de fiecare dată când îți auzeam numele alergam ca nebuna ca să te văd. Și acum îmi dau seama câte simțeam pentru tine. Ți-am iertat atâtea și ți-am oferit tot ce-am avut. Greșeli pe care le regret ? Nu, nu regret că am făcut asta, regret doar că am devenit atât de rece, că nu mai simt nimic. Pentru că nu mai simt. Nu sunt tristă, mi-e indiferent. Noaptea, când nu pot dormi să știi că nu-mi vine să plâng, stau pur și simplu și mă uit în gol. Realizez că am pierdut totul, că m-am pierdut pe mine.
       Mi-ai spus că tu crezi în mine, că nu-ți pasă de ce zice lumea, aveam relația la care visa orice puștoaică și am luptat pentru tine ! Și acum mă mai întreabă prietenele de tine, iar eu nu știu ce să le răspund, le zâmbesc și înțeleg ele că trebuie să înceteze. Dar tu când vei înțelege că trebuie să încetezi, când vei înțelege că tăcerea mea îți strigă că trebuie să te îndepărtezi, să-ți vezi de viața ta și să uiți de mine ? Eu m-am obișnuit deja cu gândul ăsta și nu mi-e greu. N-aș putea spune ce simt pentru tine, dar sigur nu mai e iubire, ai avut grijă să distrugi ceva în fiecare zi.
       Poate că am înnebunit, dar îmi doresc să găsesc un motiv pentru care să-mi bată din nou inima, vreau să simt, iar alături de tine n-o mai fac. Nu mă obliga să-ți vorbesc, căci te voi răni, n-am știut niciodată să vorbesc cu măsură, n-am știut niciodată ce e potrivit să spui, de asta aleg tăcerea. Taci și tu, șterge-mi numărul, uită-mi adresa. Păstrează-mă în inima ta dacă vrei, dar lasă-mă să plec. Am nevoie de libertate.

2 comentarii:

  1. Dragă fată,

    Ceea ce-ţi scriu nu este un comentariu de afişat pe blog. Sunt câteva cuvinte pentru nevoia sufletului tău, aşa cum o înţeleg eu, în cazul în care cele scrise de tine pe blog sunt realităţi ale vieţii tale. Am trecut pe aici "din întâmplare" şi nu ştiu cine eşti. Trecând în fugă peste multe din cele scrise de tine mi-am amintit de o poezie frumoasă şi m-am gândit că este bine să ţi-o scriu. Sper că îţi va fi binevenită.

    "Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
    ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
    Am dat năvală-n viaţă spre tot ce ochiu-ncântă.
    Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

    Am căutat iubirea ca patrie voioasă
    ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
    să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
    Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

    Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
    Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
    să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
    Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

    Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
    am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
    Pe umerii Săi trudnici purta o grea povară,
    o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

    Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
    lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
    Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
    vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

    Şi totuşi în privire avea un cer de taină
    cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
    Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
    căci mult mai grea ca plumbul era povara Lui.

    M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
    să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
    Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
    când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

    Căci se vedea-n povară un clocot ca de cloacă,
    un clocătit de drojdii, un spumeg de scursuri.
    Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
    vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

    - Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,
    povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
    am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
    - Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

    - Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
    dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
    - Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
    - Iubirea? ... fu răspunsul străinului. EU SUNT!
    (este vorba despre Isus Cristos)
    (poezia este de Costache Ioanid)

    Îţi doresc sincer să găseşti iubirea lui Isus. Aceasta îţi va fi balsam pentru rănile sufletului îţi va aduce fericirea şi adevăratul tău bine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc pentru cuvintele tale :).

      Ștergere